Am adormit cu imaginea ta in minte.Nu am vrut sa iti spun nimic , nu acum.Am preferat sa ma scufund in letargia mea cum , fac mereu.
Mi-ai intrerupt discret somnul.Cu mintea obosita si tanjind dupa o cafea , m-am ridicat din pat.Nu te-am salutat , nu ti-am zis nimic.Am plecat ghidata spre bucatarie unde, o cafea tare ma astepta.Nu m-am intrebat cum a ajuns ceasca aceea pe masa.Am ridicat-o usor si , am sorbit din ea.Aburii incarcati cu aroma, mi-au deschis ochii adormiti.Am inghitit si ultima picatura apoi , m-am dus sa fac un dus , m-am imbracat si m-am asezat pe canapeaua din sufragerie.Stiam ca sunt pregatita pentru o noua zi.Speriata dar , plina de entuziasm ai venit spre mine.De la distanta imi pareai o copila dar , cu cat te apropiai , inaintai in varsta.Ti-am dat la o parte mainile ce asteptau sa ma imbratiseze.Te-am gonit , fara sa te intreb ce vrei.Ti-am spus sa dispari cum , ti-am mai zis de multe alte ori.M-am intors la viata mea stearsa si la dependenta mea , cafeaua.Am trantit ceasca pe jos si am iesit din casa , lasand totul imprastiat.Dupa o plimbare ce imi parea interminabila , m-am intors ingandurata , acasa.Totul era asezat la loc iar tu ma asteptai cu niste fotografii in mana.Am venit furioasa spre tine si am tipat , spunandu-ti sa le arunci sau mai bine sa le arzi.Mi-ai zambit si mi-ai zis ca , asta ar insemna sa aduni cenusa din mine.Ti-am ripostat cu o palma.O meritai de mult.Nu ai plans , nu ai scos nici macar un sunet.Ai iesit pe usa , lasandu-mi un bilet.L-am citit, mirandu-ma de scrisul ce nu mi s-a schimbat nici peste ani.Scria “Pastreaza amintirile ce te cladesc!”.Am cazut pe jos , scufundandu-ma in covorul moale.Nu am vrut sa te intorci si sa imi perturbi mintea deja confuza.Am vrut doar sa traiesc cu ideea ca,asa am fost mereu iar tu , neputincioasa , vulnerabila si infantila , nu ai existat.Am vrut sa uit ca , am fost copil si am crescut.Am crescut cu fiecare zi ce se termina , cu fiecare iluzie spulberata , cu fiecare vis pierdut si din care nu a ramas nimic, inafara de scantei de dor.Scantei ce , se zbat din rasputeri sa arda iar.
Caut prin sertare albumul cu fotografii inca de cand eram mica.Un album plin ca si cum, mi-ar descrie evolutia umana de-alungul vietii.Ma privesc printre lacrimi,amintindu-mi de prima poezie scrisa, prima serbare, aiversarea de 5 ani, jucariile preferate, de mancarea de la Mc, vechiul ambalaj de Cola,prima carte citita,de oameni ce au avut diferite roluri in viata mea si care au disparut printre fotografii sau poate au ramas doar captivi.Pare atat de simplu sa te privesti in fiecare dimineata in oglinda si , sa nu iti dai seama ca , esti acelasi copil entuziasmat , ascuns printre secunde.
Niciodata nu mi-a fost teama de oameni.Ii priveam , intrebandu-ma daca , ei au fost vreodata copii.Dar eu?Si eu am fost.M-am iubit si m-am urat in acelasi timp.M-am acuzat si m-am aparat de fiecare data cand, a fost cazul.Poate am uitat ca in mine zac inca acele sperante de copil indragostit de viata…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu