Filosofia fericirii

Cineva , m-a intrebat zilele acestea care e scopul meu in viata…Nu am stiut ce sa ii raspund.In acele momente , prin minte imi treceau raspunsuri banale si false precum , “sa ma casatoresc si sa am doi copii minunati”…Nu am putut sa ii ofer acest raspuns caci , sufletul m-a impiedicat.
Am mutit si m-am vazut fara raspuns , in fata unei intrebari aparent usoare.Nu am dormit toata noaptea , gandindu-ma la ceea ce imi doresc cu adevarat de la mine.Intr-un final , in zorii zilei , soarele s-a ridicat spre cer cu un raspuns prins de firavele lui raze.
Imi doresc fericire.Da , scopul meu este fericirea.O notiune abstracta , pe care lucrurile pamantesti nu o pot definii.E un obiectiv la care ,cu totii tindem si de care muscam de fiecare data cand iubim.Si iubim pentru a ne castiga fericirea…Si ne iubim.Devenim narcisisti.Si ce daca?Ce ne pasa?Iubim pentru ca , suntem niste egocentristi cu totii.Sentimentele fericirii , ne inalta deasupra tuturor privirilor rigide , pregatite sa ne sfarame in mii de bucati…Si tanjim dupa acel “Te iubesc” stins de parca, ar fi doar o certitudine…