Marioneta pierduta

Imi e frig aici jos…

            Aruncata pe jos , fara sentimente , stau si privesc spectacolul din umbra , dintr-un colt , uitata de toti …Tu nu credeai in mine si treptat am renuntat si eu sa mai cred , pana cand sforile firave s-au rupt si am cazut , desi strigam ca nu vreau sa ma sparg in mii de bucati de dor . Dar iata-ma , aici sunt , in fata ta , in fata voastra , a celor ce controlati cu o singura miscare tot.

            Oricum am fost o simpla marioneta , asa ca nu prea am de ce sa ma plang.Poate doar pentru ca incercam sa fiu marioneta perfecta , dar uite ca nu am reusit.Tu nici macar nu ai observat ca in intuneric , plangeam pentru ca ma saturasem de asta.Ai refuzat sa ma asculti.Prafuite , zac ascunse inca in mine sentimente amortite de teama.Imi e frica sa ma pierd si astept , astept sa imi spui ceva , orice …

            Si uite ca apari.Tu actorul perfect , sigur pe tine , plin de viata  , in admiratia lor, in timp ce eu te privesc .Privirea ta e ca atunci si nimic nu s-a schimbat , poate doar eu.. Nici macar nu mai stii ca sunt aici , pentru ca refuzi sa vezi si in spatele cortinei.Cred ca ai uitat cum ne cladeam amandoi din amintiri si cum scriam impreuna vise..

            Timpul trece pentru tine , dar pentru mine e oprit.Aici jos e rece , nu exista nimic.Cuvintele mi se ineaca in praf iar privirea rataceste in trecut incercand sa te faca sa iti amintesti.

            In aplauzele tuturor ma sting ursor si sunt gata sa dispar.Ma privesti si plangi , inecand in lacrimi trairi.Ma iei de mana si vrei sa ma repari , sa ma aduci in lumea ta glorioasa , dar nu mai poti.Marioneta ta  e pregatita sa se retraga din spectacol ..

            Si ar fi fost suficient doar sa ma privesti.Era de ajuns sa crezi in mine si in visele pe care nu de mult le aveam amandoi . Poate ar fi trebuit sa stii ca nu poti lipii sentimente ,dar asta a fost pentru mine..Cortina cade din nou , spectatorii pleaca iar tu ramai singur…

           

Amestec de trairi

Monotonie..La asta se rezuma tot , la toamna , trairi intense , un amestec de sentimente aflate in antiteza , un flux de energie si apoi totul dispare.Se pierde si raman in urma doar scantei din care apar note muzicale cu un ritm alert , cotidian.Copacii dezveliti asteapta sarutul razelor de soare amortite in timp ce eu invart o clepsidra.Controlez acum timpul.

            Viitorul , un vis nescris inca.Trecutul , o amintire prafuita , prezentul , e ceea ce traiesc azi.Strazi goale , prafuite , natura moarta , extaz si agonie in acelasi timp.Telefonul suna pe jos aruncat in timp ce eu ma pierd de mine.Trairi al caror rost l-am uitat de mult sau poate nu mi le mai amintesc.

            Fericire e cand stiu ca nu sunt niciodata singura , cand pot sa zambesc larg fara sa stiu motivul…

            Tristete e atunci cand totul se termina ca intr-o poveste neterminata…

            Zeci de dorinte si de vise zac aruncate pe podeaua rece iar eu imi amintesc de tot zambind ironic.Stiu ca nu intelegi nimic din tot ce iti spun , pentru ca totul e doar o alta nebunie de a mea si tu te-ai obisnuit cu asta.O alta nebunie sau poate doar un amestec de sentimente si ganduri , un alt mod de a exprima tot ce simt…

morcheeba - fear and love
Asculta mai multe audio Muzica

Culori

Adormita , m-am trezit imbatata de mirosul  fructelor tomnatice coapte.Cu pasii nesiguri intru in bucatarie sa imi beau cafeaua , in speranta ca ea ma va trezi din visare.E tare , fara zahar , exact cum imi place mie.Pun niste muzica sa imi incep cu dreptul ziua.E o zi potrivita pentru  Sting – Shape of my heart.Deschid TV-ul in speranta ca au mai schimbat astia ceva dar nicio sansa.Aceleasi banalitati.Si totul e asa de monoton…

            Zilnic ne lovim de alegeri..defapt intreaga noastra viata se bazeaza pe niste decizii si totusi nu stiu inca ce e bine si ce e rau pentru mine.Am impresia ca stiu cate ceva despre toate lucrurile si despre toti dar nu stiu mare lucru despre mine.Aceeasi problema existentiala de care ma lovesc zilnic.Si imi amintesc cum ieri cand adormisem eram un copil , care nu vedea nimic inafara de lumea lui si azi..nu stiu cine sunt stiu doar ca timpul trece si asta nu pot sa o schimb si ma irita .

            Destul cu asta.Ma imbrac , imi iau paltonul albastru pe mine si merg.Vreau sa ma plimb , sa vad oameni.Pur si simplu vreau sa observ ceea ce am in jur si poate nu am realizat inca.Ce am ? Nu stiu..Sper sa aflu.

            Cladiri immense, strazi prafuite , masini , intersectii , semafoare stricate , strazi goale , ah , uite si oameni , oameni mici , oameni mari , oameni tristi , oameni pierduti , oameni , oameni ,oameni.Ma pierd in multime caci sunt si eu o simpla fiinta muritoare intr-o lume immensa .Toti au viata lor , trec unul pe langa altul fara macar sa stie unul de existenta celuilalt.Si cam despre asta e viata…Stiu ca nu ma vede nimeni si nu pentru ca as fi invizibila , ci din cauza indiferentei . Cel mult voi auzi niste critici la adresa mea , voi fi judecata de ei , ei care nici macar nu stiu ca exist.Si atunci , ce sa fac? Sa merg mai departe? Dar unde? Sa nu privesc inapoi?Nu am cum..Si ce pot sa fac?Sa te creez pe tine.Te voi picta iar planul va fi lumea.

            Vocea ta e verde si puternica , privirea ta e cenusie si inecata in ceata si fum , zambetul tau e ironic si e galben pal  la fel ca si cutele proeminente de pe tenul tau.Parul tau e aramiu , lung si ai carlionti.Ai in interior extreme de multa energie iar sangele ce iti circula rapid prin vene e visiniu.Asa esti in lumea mea lipsita de culori si poate pentru ei ramai inexistent …

Monotonia cotidiana

Ah,e deja jumatatea lui octombrie si se simte.Stau inghetata in fata monitorului si imi circula prin minte zeci de ganduri si toate deodata.

            Privesc pe fereastra si vad niste copaci ce imi par imensi si revoltati pe mine desi nu cred ca au vreun motiv.Langa mine e ceasca de cafea fierbinte.Are un parfum adormitor.

            M-am saturat de atat de multe lucruri:de muzica de la TV,de stirile proaste din ziare,de orasul in care traiesc de atata timp si cred ca m-am saturat si de mine.Am inceput sa duc o viata linistita si imi este al naibii de frica sa nu devina monotona.As vrea sa ma apuc de scris ceva,dar inspiratia mea pluteste undeva in spatiu..sau poate am obosit.Am obosit sa spun aceleasi lucruri prin diferite forme si vreau ceva nou,ceva aparte sau poate vreau doar ceva mai mult de la mine.Nu stiu inca , sau poate stiu dar imi este prea lene sa imi raspund.

            Mirosul puternic al cafelei e absolut fascinant.M-am saturat pana si de muzica pe care o ascult zilnic.A inceput sa nu imi mai placa iar versurile au devenit de la un timp neinsemnate pentru mine.Si copacii astia nu inceteaza sa ma uimeasca.Niciodata nu am fost tenta sa aflu ce copaci sunt .M-am obisnuit sa ii privesc din camera de atatia ani in cat nu le-am acordat atat de multa importanta sau poate chiar deloc.Stiu doar ca toamna sunt frumosi si par puternici,pregatiti sa reziste vantului ce sufla ingrozitor.Oare sunt chiar atat de plictisita incat am ajuns sa ma gandesc la niste copaci?Oh..

            Cafeaua incepe sa isi piarda din aroma si telefonul meu suna intr-una dar nu am de gand sa raspund.Nici nu vreau sa stiu cine ma suna...

            Pentru cateva clipe mintea mea ma purtase departe.Eram in Jamaica dar uite ca nu sunt acolo .Sunt tot in camera mea albastra ,in fata calculatorului ascultand o melodie de cateva ore “Colossal Gray Sunshine”.Imi plac versurile..E o melodie frumoasa…

           

 

Mici detalii toamna

Fara sa imi dau seama timpul a trecut iar pe langa mine si mi-a lasat din nou doar praf si frunze.E deja octombrie si viteza cu care timpul se scurge printre mainile mele ma ingrozeste.Ma face sa ma simt neinsemnata in acest enorm spatiu si timp.Ma face sa vreau sa traiesc intens fiecare clipa , sa gust savoarea vietii cu fiecare secunda ce treceSi totusi…

Am atat de multe intrebari la care incerc sa imi raspund si atat de multe lucruri se petrec iar eu nici nu apuc sa constientizez.

Dar ce se intampla?O intrebare aparent banala dar in spatele careia se ascund sute de raspunsuri,raspunsuri necesare.

Da , e toamna , da orasul devine mort si totusi..Oare am stat macar 5 minute dintr-o zi sa ne gandim la ceilalti?Sau , daca nu la ei macar am folosit acele 5 minute pentru a le petrece intr-adevar cu noi , sa incercam sa aflam cum suntem defapt si ce asteptari avem de la noi insine?Cu siguranta in acest moment cuvintele se ineaca si e liniste.

De ce suntem indiferenti?De ce nu ne pasa?De ce nu apreciem ce avem?

Din nou intrebari ridicole dar incearca sa raspunzi.Raspunsul e unul cat se poate de evident: NU sau aproape deloc.

Indiferenta o gasim peste tot , precum gasim priviri rautacioase si comentarii proaste.Daca incerci sa fi diferit prin simplul  fapt ca iti doresti unicitate esti considerat ciudat.

Si cum intr-o lume atat de rece , secata de sentimente mai exista loc si pentru zambete , priviri blande?Sa fie oare de vina camuflajul in care ne ascundem bine de tot?Adu-ti aminte de primii pasi facuti cand ti-ai dat seama ca ai crescut , de cum te-ai simtit cand ai aflat ca Mos Craciun nu e real…Nu te-a durut?....Acum poate ca e timpul sa iti amintesti cat de fericit ai fost cand primeai cadoul mult visat , cand ai luat prima nota de F.B in clasa I…de acele detalii care fac diferenta .Si adu-ti aminte de zambetul pe care cu siguranta il ai si tu in diminetile mohorate de toamna cand te uiti la reclamele idioate de la TV si bei ciocolata calda in pat , invelit bine cu paturica ta preferata.Ei,cum e acum?Nu ti-am adus un zambet si o mica satisfactie pe fata?

In asta consta fericirea pe care o gasesti in cele mai neinsemnate lucruri si o gasesti atat de usor , problema este insa sa vrei , sa vrei sa privesti in jur.Sa vezi ca e toamna si ca nimic nu e mort ci e doar adormit.

Inima sau ratiunea?Tu alegi

Nu , nu vreau sa dispar!Salveaza-ma!
E intuneric si nu stiu unde ma aflu.In mintea mea totul e confuz.Sunt imbracata in alb si merg desculta pe un hol.Nu stiu cine sunt,ce vreau…Nu,nu stiu nimic.Totul e haotic.Imi aud pasii si imi e frica.Nici macar nu am realizat ca merg pe un covor rosu.De ce e asa?De-o parte si alta a culoarului sunt niste usi ce probabil ascund niste incaperi.Se aud voci.Sunt niste asistente ce se cearta cu un doctor.Unde am ajuns?Ce caut eu aici?Merg in continuare si astept ca cineva,poate chiar tu sa imi oferi raspunsuri pentru toate intrebarile.Intru intr-un salon.Totul e alb si imi creeaza o stare ciudata.Pe un pat vad o foaie..nici macar nu stiu ce e asta.O citesc.E o invitatie ..”Rezolva-ti problemele sufletesti si fa-ti inima mai fericita.Alatura-te noua Campaniei “Impreuna pentru inima ta”.Te asteptam zilnic la orice ora.”.Ce?Ce naiba mai e si asta?Vreau acasa!E prea dubios aici si nici macar nu stiu unde sunt.
 Fug fara sa mai privesc inapoi…din ce in ce mai repede.Dar unde vreau sa ajung?Deja am obosit asa ca ma opresc.O,nu.Nu,nu alta incapere ciudata.Intru..podeaua veche scartie la fiecare pas pe care il fac.Oau!Deja e mult mai bine.O biblioteca,una enorma chiar.Zeci de rafturi pana in tavan umplute cu niste carti groase.Interesant!Ce carti sunt astea?Incep sa ma plimb printre rafturi si imi dau seama ca nu mai stiu sa ma intorc sau macar sa ies dintre rafturile cu carti.Ce ciudat.Toate au titluri interesante,”De ce ma aflu aici?”,”De ce e asa?”..sunt chiar intrebarile mele.In ce loc am mai intrat de data asta?Vreau doar sa stiu ce am patit.Dupa ore in sir de mers printre rafturi gasesc iesirea din biblioteca.Din nou colidorul .Incerc sa ies de aici dar gasesc inca o incapere.E o galerie de arta.Sau nu.E o expozitie cu cele mai reusite fotografii.Si de ce apar eu in poze?Asta ce mai e?Sunt poze cu mine.Nici macar nu tin minte cand am facut eu aceste poze.Cineva cu siguranta vrea sa ma faca sa inebunesc si sunt convinsa ca asta se va intampla.Ies din camera si continui sa merg…Iau liftul.Sunt 10 etaje.Si eu nici macar unul nu l-am vazut.Cred ca vreau la 10.Apas butonul.Cobor .E foarte gol pe aici.Si e asa intunecat…si mai e si frig.Astia n-au calorifere aici?Inca o incapere dubioasa.Si e singura luminata de pe aici .Asa ca intru.Brrr…peretii sunt de gheata.Nu pot crede ce vad.E inima mea conectata la niste aparate.Ce mi-au facut astia ?Cum mi-au scos inima?Brusc simt niste intepaturi in piept care devin din ce in ce mai puternice.Cad.Nu imi mai pot tine echilibrul.Aud tot felul de voci si imi vin in minte amintiri inca de cand eram copil.Auuuu..Acum ma inteapa si capul..Ma misc ca un robot.Abia mai pot sa merg.Cu greu ajung pana la lift …Dar unde sa mai merg?Unde vreau sa ajung?Apas pe toate butoanele …vreau doar sa plec.Nuuu..liftul coboara iar urca si iar coboara si din nou urca.Deja mi s-a facut si mai rau.Intr-un final se opreste,sau mai bine zis il opreste cineva.Se deschide.Si nu vad nimic altceva decat o mana intinsa.Si dispare fara macar sa ma lase sa il vad,fara sa ii pot spune ceva.
Sunt confuza.Am ajuns in dreptul unor scari.Urc.Ce mi s-ar mai putea intampla?E o iesire.Am ajuns pe cladire.Si vad tot orasul ,dar il vad asa cum vreau eu.Si in umbra mea e din nou el.Dar nu imi pot intoarce privirea catre el.Il las sa ma priveasca.Din cer cad frunze,frunze uscate si aramii.Ploua,da,ploua cu frunze.In cateva clipe in jurul meu e un intreg strat de frunze moarte.Stiu ca ma pot pierde usor printre ele dar nu vreau asta.Si nou apare el.El care imi spune ca nu am nevoie de inima,el care ma poate controla,el care ma face sa ma gandesc la atat de multe lucruri,el,el,el…Si imi sopteste “Inima ta e la locul ei.Inca poti sa iubesti dar stiu ca eu nu voi mai conta prea mult pentru tine.Esti aici pentru ca ti-ai dorit sa fii rationala.Sa gandesti cu mintea ,nu cu inima.Dar nu ai reusit.Inima ta a topit gheata.Lasa-ti inima sa aleaga amintirile ce te cladesc si alunga-ti regretele.Asa esti tu si nimeni nu poate schimba asta”.
Da,mare dreptate in vorbele astea.Dar oare cine sunt? Simt ca m-am pierdut treptat de mine si am uitat cum sunt,am uitat ce simt..Sau poate incerc sa ma prefac sau mai bine incercam.Nu ma mai pot preface…

Teama si nesiguranta

 E ceata,e frig si e intuneric.Asa e in sufletul meu.Sa fie de vina oare toamna?Din nou sa fie de vina ea?Sau poate o acuz doar ca sa ma salvez pe mine…
 E dimineata.Ma trezesc obosita si privesc in gol pe fereastra.Nu vad nimic ce mi-ar putea trezi interesul.Ma imbrac repede si plec.Nu stiu cu precizie directia caci ma las ghidata de picioare.
 Ajung in parc.Sunt singura printre zeci de banci goale.In mintea mea se aud glasurile unor tineri fericiti dar e doar in mintea mea asta.In realitate nu e nimeni,nu e nimic aici.E frig,sunt frunze, insa doar atat.Ma plimb pe aleile ce de data asta imi par imense, in speranta de a gasi ce probabil sufletul meu cauta aici.Merg si vad imagini din viata mea.Le vad pe cele mai frumoase,dar si pe cele urate.Cele pe care nu mi-as fi dorit sa le mai revad niciodata. Ma vad copil,inocenta,dura,sensibila,indragostita,visatoare,irascibila…ma vad cum sunt de fapt,cum doar eu ma cunosc.Peste tot apar acele amintiri de care oricat as vrea sa ma despart ,nu pot.Am impresia ca parcul s-a transformat intr-un labirint plin de amintiri din care imi e greu sa ies.Imi e imposibil sa imi las in urma copilaria si toate etapele vietii mele care azi m-au transformat in ceea ce sunt.Poate uneori am regretat ce am zis,cum am reactionat,poate nici macar nu mi-am dorit acee lucruri sa se intample dar totusi s-au intamplat inevitabil.Realizez ca desi am urat unele momente,chiar acele clipe au contat cel mai mult .Si imi e dor de zambetul meu inocent ,ce azi a devenit ironic.Imi dau seama ca eu cea de azi , nu mai seman cu cea care eram ieri.Suna ridicol , dar asa e.Sunt alta acum si probabil alta voi fi maine inevitabil.Nu e vina mea si poate nici a celor din jur pe care obisnuiam pana nu de mult sa ii acuz.Voi spune ceva patetic dar in aceste clipe am ajuns la aceasta concluzie “Asa a fost sa fie..”.Suna de parca ma resemnez cu viata…de parca totul se intampla fara ca eu sa pot face nimic…si parca am devenit un pion.Nu mai stiu ce sa cred si fug.Incerc sa ma ascund de mine de teama esecului.