Monotonia cotidiana

Ah,e deja jumatatea lui octombrie si se simte.Stau inghetata in fata monitorului si imi circula prin minte zeci de ganduri si toate deodata.

            Privesc pe fereastra si vad niste copaci ce imi par imensi si revoltati pe mine desi nu cred ca au vreun motiv.Langa mine e ceasca de cafea fierbinte.Are un parfum adormitor.

            M-am saturat de atat de multe lucruri:de muzica de la TV,de stirile proaste din ziare,de orasul in care traiesc de atata timp si cred ca m-am saturat si de mine.Am inceput sa duc o viata linistita si imi este al naibii de frica sa nu devina monotona.As vrea sa ma apuc de scris ceva,dar inspiratia mea pluteste undeva in spatiu..sau poate am obosit.Am obosit sa spun aceleasi lucruri prin diferite forme si vreau ceva nou,ceva aparte sau poate vreau doar ceva mai mult de la mine.Nu stiu inca , sau poate stiu dar imi este prea lene sa imi raspund.

            Mirosul puternic al cafelei e absolut fascinant.M-am saturat pana si de muzica pe care o ascult zilnic.A inceput sa nu imi mai placa iar versurile au devenit de la un timp neinsemnate pentru mine.Si copacii astia nu inceteaza sa ma uimeasca.Niciodata nu am fost tenta sa aflu ce copaci sunt .M-am obisnuit sa ii privesc din camera de atatia ani in cat nu le-am acordat atat de multa importanta sau poate chiar deloc.Stiu doar ca toamna sunt frumosi si par puternici,pregatiti sa reziste vantului ce sufla ingrozitor.Oare sunt chiar atat de plictisita incat am ajuns sa ma gandesc la niste copaci?Oh..

            Cafeaua incepe sa isi piarda din aroma si telefonul meu suna intr-una dar nu am de gand sa raspund.Nici nu vreau sa stiu cine ma suna...

            Pentru cateva clipe mintea mea ma purtase departe.Eram in Jamaica dar uite ca nu sunt acolo .Sunt tot in camera mea albastra ,in fata calculatorului ascultand o melodie de cateva ore “Colossal Gray Sunshine”.Imi plac versurile..E o melodie frumoasa…

           

 

Mici detalii toamna

Fara sa imi dau seama timpul a trecut iar pe langa mine si mi-a lasat din nou doar praf si frunze.E deja octombrie si viteza cu care timpul se scurge printre mainile mele ma ingrozeste.Ma face sa ma simt neinsemnata in acest enorm spatiu si timp.Ma face sa vreau sa traiesc intens fiecare clipa , sa gust savoarea vietii cu fiecare secunda ce treceSi totusi…

Am atat de multe intrebari la care incerc sa imi raspund si atat de multe lucruri se petrec iar eu nici nu apuc sa constientizez.

Dar ce se intampla?O intrebare aparent banala dar in spatele careia se ascund sute de raspunsuri,raspunsuri necesare.

Da , e toamna , da orasul devine mort si totusi..Oare am stat macar 5 minute dintr-o zi sa ne gandim la ceilalti?Sau , daca nu la ei macar am folosit acele 5 minute pentru a le petrece intr-adevar cu noi , sa incercam sa aflam cum suntem defapt si ce asteptari avem de la noi insine?Cu siguranta in acest moment cuvintele se ineaca si e liniste.

De ce suntem indiferenti?De ce nu ne pasa?De ce nu apreciem ce avem?

Din nou intrebari ridicole dar incearca sa raspunzi.Raspunsul e unul cat se poate de evident: NU sau aproape deloc.

Indiferenta o gasim peste tot , precum gasim priviri rautacioase si comentarii proaste.Daca incerci sa fi diferit prin simplul  fapt ca iti doresti unicitate esti considerat ciudat.

Si cum intr-o lume atat de rece , secata de sentimente mai exista loc si pentru zambete , priviri blande?Sa fie oare de vina camuflajul in care ne ascundem bine de tot?Adu-ti aminte de primii pasi facuti cand ti-ai dat seama ca ai crescut , de cum te-ai simtit cand ai aflat ca Mos Craciun nu e real…Nu te-a durut?....Acum poate ca e timpul sa iti amintesti cat de fericit ai fost cand primeai cadoul mult visat , cand ai luat prima nota de F.B in clasa I…de acele detalii care fac diferenta .Si adu-ti aminte de zambetul pe care cu siguranta il ai si tu in diminetile mohorate de toamna cand te uiti la reclamele idioate de la TV si bei ciocolata calda in pat , invelit bine cu paturica ta preferata.Ei,cum e acum?Nu ti-am adus un zambet si o mica satisfactie pe fata?

In asta consta fericirea pe care o gasesti in cele mai neinsemnate lucruri si o gasesti atat de usor , problema este insa sa vrei , sa vrei sa privesti in jur.Sa vezi ca e toamna si ca nimic nu e mort ci e doar adormit.

Inima sau ratiunea?Tu alegi

Nu , nu vreau sa dispar!Salveaza-ma!
E intuneric si nu stiu unde ma aflu.In mintea mea totul e confuz.Sunt imbracata in alb si merg desculta pe un hol.Nu stiu cine sunt,ce vreau…Nu,nu stiu nimic.Totul e haotic.Imi aud pasii si imi e frica.Nici macar nu am realizat ca merg pe un covor rosu.De ce e asa?De-o parte si alta a culoarului sunt niste usi ce probabil ascund niste incaperi.Se aud voci.Sunt niste asistente ce se cearta cu un doctor.Unde am ajuns?Ce caut eu aici?Merg in continuare si astept ca cineva,poate chiar tu sa imi oferi raspunsuri pentru toate intrebarile.Intru intr-un salon.Totul e alb si imi creeaza o stare ciudata.Pe un pat vad o foaie..nici macar nu stiu ce e asta.O citesc.E o invitatie ..”Rezolva-ti problemele sufletesti si fa-ti inima mai fericita.Alatura-te noua Campaniei “Impreuna pentru inima ta”.Te asteptam zilnic la orice ora.”.Ce?Ce naiba mai e si asta?Vreau acasa!E prea dubios aici si nici macar nu stiu unde sunt.
 Fug fara sa mai privesc inapoi…din ce in ce mai repede.Dar unde vreau sa ajung?Deja am obosit asa ca ma opresc.O,nu.Nu,nu alta incapere ciudata.Intru..podeaua veche scartie la fiecare pas pe care il fac.Oau!Deja e mult mai bine.O biblioteca,una enorma chiar.Zeci de rafturi pana in tavan umplute cu niste carti groase.Interesant!Ce carti sunt astea?Incep sa ma plimb printre rafturi si imi dau seama ca nu mai stiu sa ma intorc sau macar sa ies dintre rafturile cu carti.Ce ciudat.Toate au titluri interesante,”De ce ma aflu aici?”,”De ce e asa?”..sunt chiar intrebarile mele.In ce loc am mai intrat de data asta?Vreau doar sa stiu ce am patit.Dupa ore in sir de mers printre rafturi gasesc iesirea din biblioteca.Din nou colidorul .Incerc sa ies de aici dar gasesc inca o incapere.E o galerie de arta.Sau nu.E o expozitie cu cele mai reusite fotografii.Si de ce apar eu in poze?Asta ce mai e?Sunt poze cu mine.Nici macar nu tin minte cand am facut eu aceste poze.Cineva cu siguranta vrea sa ma faca sa inebunesc si sunt convinsa ca asta se va intampla.Ies din camera si continui sa merg…Iau liftul.Sunt 10 etaje.Si eu nici macar unul nu l-am vazut.Cred ca vreau la 10.Apas butonul.Cobor .E foarte gol pe aici.Si e asa intunecat…si mai e si frig.Astia n-au calorifere aici?Inca o incapere dubioasa.Si e singura luminata de pe aici .Asa ca intru.Brrr…peretii sunt de gheata.Nu pot crede ce vad.E inima mea conectata la niste aparate.Ce mi-au facut astia ?Cum mi-au scos inima?Brusc simt niste intepaturi in piept care devin din ce in ce mai puternice.Cad.Nu imi mai pot tine echilibrul.Aud tot felul de voci si imi vin in minte amintiri inca de cand eram copil.Auuuu..Acum ma inteapa si capul..Ma misc ca un robot.Abia mai pot sa merg.Cu greu ajung pana la lift …Dar unde sa mai merg?Unde vreau sa ajung?Apas pe toate butoanele …vreau doar sa plec.Nuuu..liftul coboara iar urca si iar coboara si din nou urca.Deja mi s-a facut si mai rau.Intr-un final se opreste,sau mai bine zis il opreste cineva.Se deschide.Si nu vad nimic altceva decat o mana intinsa.Si dispare fara macar sa ma lase sa il vad,fara sa ii pot spune ceva.
Sunt confuza.Am ajuns in dreptul unor scari.Urc.Ce mi s-ar mai putea intampla?E o iesire.Am ajuns pe cladire.Si vad tot orasul ,dar il vad asa cum vreau eu.Si in umbra mea e din nou el.Dar nu imi pot intoarce privirea catre el.Il las sa ma priveasca.Din cer cad frunze,frunze uscate si aramii.Ploua,da,ploua cu frunze.In cateva clipe in jurul meu e un intreg strat de frunze moarte.Stiu ca ma pot pierde usor printre ele dar nu vreau asta.Si nou apare el.El care imi spune ca nu am nevoie de inima,el care ma poate controla,el care ma face sa ma gandesc la atat de multe lucruri,el,el,el…Si imi sopteste “Inima ta e la locul ei.Inca poti sa iubesti dar stiu ca eu nu voi mai conta prea mult pentru tine.Esti aici pentru ca ti-ai dorit sa fii rationala.Sa gandesti cu mintea ,nu cu inima.Dar nu ai reusit.Inima ta a topit gheata.Lasa-ti inima sa aleaga amintirile ce te cladesc si alunga-ti regretele.Asa esti tu si nimeni nu poate schimba asta”.
Da,mare dreptate in vorbele astea.Dar oare cine sunt? Simt ca m-am pierdut treptat de mine si am uitat cum sunt,am uitat ce simt..Sau poate incerc sa ma prefac sau mai bine incercam.Nu ma mai pot preface…

Teama si nesiguranta

 E ceata,e frig si e intuneric.Asa e in sufletul meu.Sa fie de vina oare toamna?Din nou sa fie de vina ea?Sau poate o acuz doar ca sa ma salvez pe mine…
 E dimineata.Ma trezesc obosita si privesc in gol pe fereastra.Nu vad nimic ce mi-ar putea trezi interesul.Ma imbrac repede si plec.Nu stiu cu precizie directia caci ma las ghidata de picioare.
 Ajung in parc.Sunt singura printre zeci de banci goale.In mintea mea se aud glasurile unor tineri fericiti dar e doar in mintea mea asta.In realitate nu e nimeni,nu e nimic aici.E frig,sunt frunze, insa doar atat.Ma plimb pe aleile ce de data asta imi par imense, in speranta de a gasi ce probabil sufletul meu cauta aici.Merg si vad imagini din viata mea.Le vad pe cele mai frumoase,dar si pe cele urate.Cele pe care nu mi-as fi dorit sa le mai revad niciodata. Ma vad copil,inocenta,dura,sensibila,indragostita,visatoare,irascibila…ma vad cum sunt de fapt,cum doar eu ma cunosc.Peste tot apar acele amintiri de care oricat as vrea sa ma despart ,nu pot.Am impresia ca parcul s-a transformat intr-un labirint plin de amintiri din care imi e greu sa ies.Imi e imposibil sa imi las in urma copilaria si toate etapele vietii mele care azi m-au transformat in ceea ce sunt.Poate uneori am regretat ce am zis,cum am reactionat,poate nici macar nu mi-am dorit acee lucruri sa se intample dar totusi s-au intamplat inevitabil.Realizez ca desi am urat unele momente,chiar acele clipe au contat cel mai mult .Si imi e dor de zambetul meu inocent ,ce azi a devenit ironic.Imi dau seama ca eu cea de azi , nu mai seman cu cea care eram ieri.Suna ridicol , dar asa e.Sunt alta acum si probabil alta voi fi maine inevitabil.Nu e vina mea si poate nici a celor din jur pe care obisnuiam pana nu de mult sa ii acuz.Voi spune ceva patetic dar in aceste clipe am ajuns la aceasta concluzie “Asa a fost sa fie..”.Suna de parca ma resemnez cu viata…de parca totul se intampla fara ca eu sa pot face nimic…si parca am devenit un pion.Nu mai stiu ce sa cred si fug.Incerc sa ma ascund de mine de teama esecului.

Sentimente

Fara sa imi dau seama s-a asternut toamna .Nu stiu daca peste sufletul meu sau peste natura..stiu doar ca totul imi pare altfel acum.Nu mai am aceleasi sentimente de atunci,nu mai cred si poate chiar am renuntat pana si sa sper la ceva.
Totul a inceput sa mi se para un simplu decurs al lucrurilor.Am renuntat sa imi mai pun intrebari si am inceput sa ma conformez si sa accept realitatea.
Nu stiu nici macar unde ma aflu.Aud doar fosnetul unor frunze uscate si imbatranite,un sunet ce imi perturba linistea.Cu teama ridic una.O privesc si am senzatia ca e o oglinda in care imi vad sentimentele.Sentimente ce au secat,ce nu mai exista si in locul lor a ramas amaraciunea unei frunze de pelin.
Stau singura si aproape adormita pe iarba uscata.Mii de ganduri imi trec rapid prin minte.Nu stiu la care sa ma opresc.Inchid ochii si lacrimile imi curg pe obraji.Simt cum sufletul mi-e rupt in mii de bucati de gheata si parca am devenit rigida in fata oricarui sentiment.Imi amintesc de cele mai frumoase clipe din viata si ma intreb daca au fost reale sau au existat doar in mintea mea?O minte bolnava ce vrea sa isi faca sufetul fericit…Nu vreau sa imi pese…si totusi imi pasa.Imi pasa de voi,pentru ca imi pasa de mine.Vreau sa stiu ca sunteti fericiti pentru ca doar asa voi fi si eu desi voi nu stiti asta.Nici macar tu nu crezi in ce spun.Vreau ceva ce cu totii ne dorim,si totusi vreau imposibilul.Vreau sa fiu exact asa cum vreau,sa nu imi mai pese decat de cei care conteaza,dar oare cine conteaza?Iar am inceput sa imi pun intrebari ..Credeam ca sufletul imi e impietrit si acum simt,simt tristete si un gol imens in suflet.Nu vreau asta …
Deschid cu greu ochii si imi vad intreaga viata ca pe niste file dintr-o carte.O carte proasta,plina de greseli dar totusi fara regrete.Si te vad.Esti doar o umbra si eu sunt la fel.Credeam ca stiu cine esti si acum realizez ca nu mai stiu,ca am uitat.Nici macar nu mai sunt sigura ca te cunosc.Si ma sperii.Ma infricoseaza timpul care ne-a uitat si ne-a lasat doar niste umbre.Si credeam ca imi doresc sa fi aici,ca vreau sa te revad,dar tu ma sperii pentru ca nu mai esti cum te pastrasem eu in minte ,esti altef.Si eu sunt alfel si nimic nu mai are sens.Ma hotarasc sa plec.Imi tarai pasii incarcati de durere.Sunt confuza.Merg si va las in urma.Plec spre drumul meu si voi ajunge unde vreau.Acolo imi e locul.Merg,merg,merg..totul devine o nebunie,nu imi mai pasa…merg,merg,merg….si dispar in mutimea de frunze moarte.Devin si eu una din ele.
Stau ,uitata pe jos si va privesc.Imi e frig.Ma zdrobesc lent si mor.

Vara in Vama

Sunt in tren.Nu ma duc in Vama,ma duc in vizita la bunici,care nu locuiesc pe litoral, ci locuiesc in Onesti.Un mic orasel situat in apropierea Bacaului.
Privesc pe geam cu gandul dus departe,la sute de kilometri.Cu gandul dus la mare,in Vama.Somnul ma poarta fara sa imi dau seama.Deshid ochii si vad arcuirea valurilor facuta dintr-un infinit de perle.
Soarele imi zambeste si imi ureaza bun venit.In jurul meu o intreaga imparatie de cochilii de scoici,de la cele mai vazute ,la cele mai mari in care se aude vuietul marii.
Departe,in zare,zaresc o geamandura si,mai departe un dig,niste stanci.De acolo iese in fiecare dimineata discul imens de foc precum o flacara nascuta din mare.
Nisipul fierbinte ma indeamna sa intru in mare.Cu hainele pe mine,intru.Ea ma primeste cu bratele deschise,ma imbratiseaza si ma racoreste.Simt fiecare picatura de apa.Privesc infinitul marii si apoi imi indrept privirea catre nemarginirea cerului.Am impresia ca intreaga lume e sub stapanirea mea.Pierduta in splendoarea marii aud voci de pe plaja.Ies din mare si ma plimb ghidata de voci.Zaresc un cort in fata caruia sunt doua persoane.Sunt doi indragostiti in jur de vreo patruzeci de ani.Fredoneaza refrenul unei melodii "Pe plaja in vama...ascultand muzica ska".Imi place melodia si ma apropii de ei.Sunt foarte prietenosi si ma invita sa cantam impreuna.Fiecare vers,fiecare refren i-l dedic marii si superbului anotim de vara care imi permite sa ma bucur de toate acestea.
Brusc imi dau seama ca Vama este locul in care ii aducem omagii naturii,incantam marea si ne bucuram de vara.Cu pletele in vant simt adierea usoara.Briza marii ma face sa creionez in minte un peisaj mirific al verii in Vama.
Ma asez pe nisip si privesc cum soarele se ineaca in mare iar eu ma pierd printre razele lui stinse.
Auu..M-am lovit.Am dat cu capul de geam.Totul era doar un vis.Ce dezamagire.Dar oare de ce am nisip in papuci?

...Viata..sau poate nu?

..E primavara,anotimpul creatiei.Am multe teme pe care le-as putea aborda...lupta pentru supravietuire e una dintre ele.Zilnic avem aceleasi lucruri in minte:sa ne trezim,sa ne spalam,sa mancam,sa mergem la scoala/servici si lista ar putea continua.Mare problema este cum pastram din fiecare lucru pe care il faem esentialul?
Zilnic luptam cu niste banale aparente si uitam ceea ce conteaza cu adevarat sa fim noi insine sa ne bucuram cu adevarat de viata,sa fim liberi.
Cu ce te ajuta in momentul in care afli ca mai ai cateva zile/luni de trait faptul ca intreaga ta viata a fost precum un joc dominat de reguli?
Rapiditatea cu care timpul trece uneori ne inspaimanta..de la acele luni devin zile apoi ore si in final secunde.Ne trezim copii si adormim batrani.Asta in cazul in care avem noroc.Multi dintre noi nu apuca sa se bucure de viata sa o traiasca.Nici macar atunci cand mor la varste inaintate.Peste tot la TV,presa, auzim"E,da' avea 85 de ani si-a trait viata" de cred ei asta?Nu, nu adevarat.
De cate ori ne punem intrebarile "Cand m-am nascut?Cand voi muri?"Sunt la prima vedere niste intrebari banale dar cati dintre noi stiu sa raspunda la ele?
Ne nastem de fiecare data cand simtim esenta vietii, cand traim fiecare clipa ca si cum ar fi ultima.Dar oare nu asta ar trebui sa facem zilnic?
De ce unii au impresia ca mortii ii pasa de ei?Nu,moartea e cruda.Nu ii pasa daca ai ceva de lasat in urma.Te ia si gata.Crezi ca ii pasa ei ca tu nu te-ai dus in concediu ca sa lucrezi ore suplimentare si sa ai mai multi bani?De ce distractia se rezuma la bani?
Lectia esentiala ar putea fi sa traim cum ne place,liberi,sa ne distram chiar si atunci cand avem 1 leu in buzunar.
Intr-adevar viata este o lupta...o lupta cu noi insine...noi luptam pentru noi.Sa nu ne comformam cu ideea de a fi roboti ontrolati de societate.Sa luptam sa fim liberi!